A
L
T
E
R
N
A
T
I
V
A
       
A
C
A
D
E
M
I
C
A
Publicatie electronica de atitudine si initiativa civica si profesionala
Despre GRAUR

Campania pentru integritate academica. Campania antiPlagiat        Ghinesbuca haiducilor si haiduciilor contra civilizatiilor

15 noiembrie 2006

Goana dupa puncte sau cum sa distrugem calitatea prin cantitate

Marcel Cremene, Universitatea Tehnică din Cluj Napoca
Scopul acestor rânduri este de a pune în discuţie o problemă de interes general în mediul universitar, care are importante efecte negative aşa cum vom vedea în continuare. Este vorba despre modul în care suntem evaluaţi din punct de vedere al cercetării, pe baza rapoartelor individuale şi mai ales consecinţele nefaste care decurg din acest mod de evaluare.
Pe cine interesează această problema şi de ce? Problema evaluării interesează toate cadrele didactice universitare şi doctoranzii. Motivul este lesne de înţeles: suntem judecaţi mai mult sau mai puţin pe baza punctajelor obţinute. Prin urmare, apar în mod natural comparaţii, ierarhii şi o competiţie care este în fapt o goană după puncte.
Care sunt aspectele negative ale acestei evaluări? Pe cine afectează acestea şi de ce? Cel mai important aspect legat de această evaluare este modul în care sunt calculate aceste punctaje. Afirm că modul de punctare produce efecte negative din două motive. Primul este acela că se creează confuzii legate de ceea ce înseamnă cercetarea şi valoarea acesteia. Al doilea este că se încurajează în mod evident cantitatea în detrimentul calităţii. De fapt, se distruge orice formă de ideal calitativ. In continuare voi prezenta argumentele prin care susţin aceste afirmaţii.
Confuziile provin mai ales din faptul că se însumează valori din categorii de natură profund diferită. De exemplu, a scrie o carte nu presupune de obicei o muncă de creativitate deosebită. După cum ştim, se pot scoate cărţi pe bandă prin asamblarea de fragmente traduse de către studenţi. Plagiatul era o modă larg răspândită şi încă mai este pentru că se dovedeşte productiv. Cine evaluează calitatea acestor cărţi? Cui îi pasă cât s-a muncit pentru o carte şi cât de valoroasă este? Cred că numai autorului şi asta numai dacă are un caracter onest. Şi atunci cine va obţine punctaje mai mari? Fireşte, există o minoritate de autori oneşti, de valoare, care mai sunt şi prolifici dar este totuşi o minoritate. Argumentul plagiatorului „am făcut asta pentru ca să aibă studenţii de unde învăţa” este o scuză falsă deoarece nu rezultă că a indica sursa sau a spune că este vorba despre o traducere este în detrimentul învăţării.
A scrie un articol de calitate este un lucru extrem de dificil. Totuşi, celor care urmăresc să obţină puncte le putem recomanda o soluţie simplă: să scrie articole foarte multe chiar dacă sunt foarte slabe. Este suficient să trimită articolele la conferinţe cu peste 90% procent de acceptare iar punctajul lor va creşte dacă trimit suficient de multe. In plus, mai toate conferinţele din România sunt „internaţionale” şi nu foarte selective. Cui îi pasă că cercetarea în România este pe ultimele locuri? Avem punctaje, avem justificarea muncii noastre pe hârtie, nimeni nu poate spune nimic.
Problema provine din faptul că la noi se ignoră total conceptul de „selectivitate”. In Franţa de exemplu, un articol acceptat la o conferinţă cu 20% procent de acceptare este mai important decât oricâte articole trimise la conferinţe care publică orice. Acolo toată lumea se raportează la acest procent de acceptare care la noi este o noţiune aproape necunoscută. Până şi o teză este evaluată mai mult prin conferinţele care au acceptat publicaţiile decât prin ea însăşi. Intr-o ţară civilizată important nu este cât ci cum şi mai ales unde publici. Dar să nu uităm totuşi că trăim în România (post?)comunistă.
A obţine un contract de cercetare înseamnă în primul rând a aduce bani în universitate. Acest lucru trebuie răsplătit prin puncte, pare foarte corect. Dar, v-aş întreba, cum puteţi aduna punctele obţinute prin conversia banilor cu punctele pentru un articol publicat la o conferinţă selectivă? Am văzut cifre de ordinul a 200 puncte obţinute numai pentru că respectivul era membru, nici măcar nu director, într-un proiect de tip CEEX cu buget mare. Face cât şase teze de doctorat la punctaj. Veţi spune, poate, că e vorba despre contracte de „cercetare de excelenţă” dar atunci de ce nu evaluaţi separat rezultatele cercetării şi separat banii? In câte conferinţe selective au fost publicate articole în contractul respectiv?
Care este sensul însumării banilor cu ideile originale? In plus, se ştie că multe granturi naţionale şi chiar internaţionale se obţin pe criterii „social-politice” şi nu neapărat pe criterii tehnice şi ştiinţifice. Important este să fie director persoana potrivită. Este de necontestat că aceste „calităţi social-politice” sunt extrem de utile, dar cum se defineşte totuşi operaţia de adunare între aceste calităţi şi ideile originale? Ce fel de matematică bizară stă la baza acestor operaţii?
Mă voi opri aici cu argumentarea pentru a trage câteva concluzii. Sistemul de punctare actual evaluează ceva dar nu e clar ce anume. El evaluează în primul rând abilităţile social-politice ale directorilor de granturi, cantitatea de bani care intră în universitate, numărul de pagini de carte scrise la repezeală dar nu şi calitatea cărţilor. Undeva se includ cu o pondere discutabilă şi publicaţiile dar într-un mod neclar din punct de vedere al tipului de conferinţe la care se publică. Dacă un articol într-o revistă ISI cu procentaj de acceptare de 5% are maxim 100 puncte dar a fi membru CEEX face 200 puncte atunci unde e măsura? E totuna să publici într-o conferinţa sponsorizată de IEEE (de exemplu organizată la Cluj) şi o conferinţă de pe site-ul IEEE? Nu există şi alte conferinţe selective în afară de IEEE? Toate sunt la fel de selective?
Cred că cel mai negativ efect se răsfrânge asupra tinerilor: se creează o anumită ierarhie de punctaje, li se arată că trebuie să publice la cantitate, că o carte poate însemna orice numai să fie scoasă şi că „abilităţilor social-politice” contează cel mai mult, lăsând astfel loc confuziei de valori şi lipsei de onestitate. Asta vrem pentru viitorul nostru, o nouă generaţie gen „epoca de aur”? Trăim decenii de împliniri măreţe!
Ce soluţii alternative există şi de ce ar fi acestea mai bune? Soluţia de fond este cultivarea spiritului critic. Spiritul critic este acel ingredient necesar pentru a înţelege dacă o teză conţine şi elemente de originalitate sau este doar o suită de aplicaţii având în spate un conducător influent. Critica ne învaţă să punem întrebări de genul „care este problema dificilă nerezolvată până acum pe care autorul o rezolvă?”.
Din păcate, această soluţie se loveşte în mod fatal de o problemă umană: nu suntem capabili în general să facem distincţie între ideile noastre şi persoana noastră. Prin urmare, orgoliul, vanitatea şi teama de a ne vedea aşa cum suntem ne protejează foarte bine de evoluţia prin critică şi idei noi. Dacă nu înţelegem asta, orice discuţie critică se transformă într-o luptă stupidă de orgolii. In plus, într-un sistem rigid cum este cel de la noi, şeful nu poate fi criticat de către un subaltern deoarece şeful este invariabil mai inteligent prin eticheta sa, mai ales dacă face parte din conducerea administrativă. O altă problemă este că această critică ar face prea multă lumină şi ar deranja tihna morbidă a incompetenţilor care se simt bine numai în semiobscuritate.
O atitudine critică dublată de cunoaşterea şi încurajarea dreptului la liberă exprimare ar putea să declanşeze o schimbare generală în bine prin recunoaşterea naturală a valorilor. Din păcate nici critica nici conştiinţa propriilor drepturi nu sunt funcţionale în societatea noastră aşa că ar fi bine să uităm foarte repede de acestea şi să adoptăm politica struţului care oferă în schimb confort psihic. Ce ne putem dori mai mult decât pâine şi circ?
O soluţie formală ar fi o evaluare mai nuanţată, care să nu amestece scuzată îmi fie expresia, capra cu varza. Un tânăr trebuie în primul rând să fie evaluat după publicaţiile sale, mai puţin după faptul că şeful său a adus o suma de bani la buget. Tânărul trebuie să înţeleagă conceptul de conferinţă selectivă unde se fac recenzii detaliate adică unde există critică. El trebuie să fie punctat mai mult şi încurajat pentru a trimite la astfel de conferinţe şi nu la cele turistice sau la cele care publică orice. Un profesor trebuie evaluat evident ca şi manager dar şi ca formator. Este preferabil să avem punctaje diferite pentru categorii diferite: bani aduşi în universitate şi separat publicaţii bazate pe idei originale, valori pentru care operatorul „+” nu este clar definit.
Ar fi mai potrivit să existe formulare diferite pentru tinerii cercetători şi pentru profesori deoarece nu evaluăm acelaşi lucru şi nu aceleaşi calităţi ne interesează în cele două cazuri. In orice caz, nu ar trebui să amestecăm bani cu relaţii social-politice şi idei într-un scor unic cu semnificaţie ambiguă.
Chiar dacă ne scuzăm că la noi cercetarea e prost finanţată, că nu trimitem articole la conferinţe selective pentru că ar fi taxe prea mari şi că nu ne putem compara cu echipele de cercetare serioase din vest, putem cel puţin să fim realişti, să înţelegem unde ne plasăm în contextul cercetării internaţionale şi ce valoare avem fiecare. Dar nu avem nici o scuză pentru că favorizăm atât de evident lipsa de onestitate prin încurajarea brutală a cantităţii în defavoarea calităţii. Bineînţeles, asta numai dacă ideea de calitate nu contravine politicii conducerii.
De altfel, oare chiar ne pasă de calitate, ne pasă că suntem pe ultimele locuri la cercetare?