A
L
T
E
R
N
A
T
I
V
A
       
A
C
A
D
E
M
I
C
A
Publicatie electronica de atitudine si initiativa civica si profesionala
Despre GRAUR

Campania pentru integritate academica. Campania antiPlagiat        Ghinesbuca haiducilor si haiduciilor contra civilizatiilor

30 august 2016

Nu ucideţi plagiatorii: aşezaţi-ii doar acolo unde le este locul !

Prof.Univ.Dorin Isoc, dr.ing, E-mail personal:Dorin.Isoc@yahoo.com . Blog: http://dorinisoc.blogspot.com

In momentul în care am scris prima carte dedicată doctrinei plagiatului1 şi am determinat prin analiză şi extrapolare că România ar avea circa 10,000 de lucrări publicate plagiate, am simţit nevoia să evit subiectul sancţionării plagiatorilor.
Intr-un articol din 20152 vorbeam câte ceva despre „castrare socială” ca formă de sancţionare a plagiatorilor. Prin „castrare socială” plagiatorii urmau să trăiască fără drepturile şi avantajele pe care le vizaseră în momentul în care comiteau fapta şi, mai ales, pierdeau dreptul la gestionarea banului public.
Cred că astăzi există toate condiţiile ca tema să fie reluată şi detaliată.
Pentru început este bine să se ştie că plagiatul este în primul rând o faptă prin care se încalcă etica, buna practică şi deontologia profesională. Plagiatul poate fi privit ca faptă penală numai în condiţiile în care există legi care prevăd acest lucru în mod explicit.
Se impune să analizăm care sunt modurile în care se constată încălcarea eticii şi apoi modul în care se identifică măsurile cele mai potrivite pentru sancţionarea plagiatorului.

Sancţiunea grupului socio-profesional

Fiecare domeniu de activitate are regulile lui. Aceste reguli sunt forme particularizate ale unor principii generale.
Plagiatul este o faptă complexă asociată furtului, necinstei, minciunii, înşelătoriei. Plagiatul apare numai în situaţiile unor competiţii între indivizi. Competiţiile între indivizi au ca scop obţinerea unor avantaje morale, economice, sociale şi prin acestea obţinerea notorietăţii. Identificarea plagiatului dovedit în mod credibil şi suficient, folosit în cadrul unei competiţii scoate din competiţie pe făptuitor. Oricând se produce identificarea plagiatului, individul plagiator pierde şi avantajul pentru care a concurat.
In acest fel, este firesc ca un profesor, un avocat, un judecător sau un ofiţer care a dobândit calitatea sau a promovat invocând un plagiat să fie sancţionat de asociaţia sau grupul socio-profesional căruia îi aparţine.
Este de precizat că sancţiunea de eliminare din grupul socio-profesional este una etică. O lege poate eventual să întărească sancţiunea sau să o precizeze prin detaliere.

Sancţiunea individuală a plagiatorului în comunitate

Abaterea de la etică are modalităţi diferite de sancţionare a individului plagiator în comunitate.
In sine, individul plagiator primeşte blamul public la fel ca orice individ care încalcă morala sau etica stabilite de comunitate.
Ca să exemplificăm, un plagiator, poate fi privit de comunitate ca un curvar, ca un beţiv, ca un individ care îşi bate nevasta dar simultan ca un bun profesionist, ca un om de spirit.
Este problema fiecărui individ dacă doreşte să fie prieten, dacă doreşte compania cu individul plagiator. In comunitate, valorile fiecărui individ sunt suficient de puternice ca acesta să le folosească drept avantaje personale.
In acest fel, individul plagiator, ulterior identificării şi publicării plagiatului, îşi poate trăi viaţa la orice valori de cote individuale şi de convieţuire.
Este de consemnat că intensitatea relaţiilor sociale şi extensia acestora reprezintă o convenţie reciproc acceptată a fiecărui individ cu persoana plagiatorului.
Astfel individul plagiator poate ajunge un foarte bun patron, un foarte bun specialist, un foarte bun medic. Un plagiator poate deveni un foarte apreciat avocat, dar numai pentru clienţii care îl aleg în mod voluntar. Pentru un copil sau cu acordul fiecărui părinte, dacă este vorba de o clasă de copii, un individ plagiator poate îndeplini în situaţii speciale şi atribuţiile unui dascăl.

Sancţiunea socială în comunitate: plagiatorul nu poate fi candidat

Principalul loc unde sancţiunea asupra individului plagiator este una drastică este orice caz în care acesta ar urma să devină sau cere să devină eligibil. Este vorba de toate situaţiile în care se pune problema identificării unei majorităţi care să materializeze regula potrivit căreia „..minoritatea se supune majorităţii..”.
Situaţia care apare se poate descrie în felul următor: dacă există doi indivizi, H (de la onest) şi P (de la plagiator) care se consideră eligibili, adică demni de a ocupa o demnitate publică oarecare, şi doi cetăţeni, C1 care-l votează pe H, respectiv C2 care-l votează pe P, atunci există posibilitatea ca scrutinul să-l câştige P.
Dacă nu se pune problema condiţiilor iniţiale de eligibilitate, atunci în urma votului individul plagiator P, ajunge să reprezinte în numele comunităţii şi, ca efect al votului, atât pe C1 cât şi C2.
In acest fel individul plagiator P ajunge să reprezinte un cetăţean onest C1.
Asocierea dintre individul plagiator P şi cetăţeanul onest C1 s-a făcut fără acordul lui C1.
Rivalitatea între convingerile sociale ale cetăţenilor C1 şi C2 care se soluţionează prin mecanismul democratic al votului se loveşte de contradicţia principiilor morale diferite, fundamental diferite ale lui cetăţeanului onest C1 şi ale individului plagiator P.
Aceasta este o situaţie cu reverberaţii deosebit de puternice şi imprevizibile.
In mod concret, chiar dacă mecanismul democratic funcţionează, eu nu pot fi reprezentat de un hoţ, de un plagiator, de un curvar, de un violator, de un beţiv, de un asasin.
Este ca şi cum la Olimpiadă aş admite ca la un concurs de atletism să participe şi să văd un sportiv depistat pozitiv, doar pentru faptul că este român.
In ambele cazuri, se poate spune că individul plagiator, respectiv atletul depistat pozitiv nu sunt eligibili, adică ei nu au dreptul să fie concurenţi în competiţia politică sau în cea olimpică.
Aceştia nu vor avea niciodată să participe la un concurs. Ei sunt incompatibili cu competiţia fiindcă prin faptele lor au dovedit deja că ei sunt oricând dispuşi să calce pe alături, călcându-i în picioare pe toţi ceilalţi.
Ca să nu greşim: plagiatorul va putea oricând să scrie o carte care să fie apreciată, la fel cum sportivul va putea să participe la o competiţie viitoare când va mai prezenta semnele reacţiei pozitive.

Castrarea socială a plagiatorilor

In mod paradoxal, sancţionarea plagiatorilor este strâns relaţionată cu politica. Este uşor de recunoscut că situaţia de mai sus se referă la politică. Practic orice vot democratic elimină individul plagiator dintre candidaţii eligibili.
Câtă vreme nu se pune problema existenţei unei competiţii care să aibă la bază calităţi, mobiluri şi rezultate stabilite printr-un vot, individul plagiator poate desfăşura orice activitate, poate fi util lui şi societăţii, poate fi performant.
In momentul în care integritatea devine un criteriu de selecţie sau de afirmare individul plagiator pierde orice drept de participare.
Sunt destui cei pe care multitudinea de legi îi linişteşte şi îi face mai siguri pe lipsa lor de activitate socială. Este însă bine să se ştie că este dreptul oricărui cetăţean de a-şi alege eligibilii, inclusiv prin condiţia ca aceştia să nu fie plagiatori.
In mod paradoxal, individul plagiator are dreptul să fie membru de partid. Dacă partidul din care face, este partidul hoţilor sau admite, prin opţiunea fiecăruia dintre membrii săi, că plagiatorii sunt eligibili, atunci eu nu am nimic împotriva voinţei lor.
Dacă însă, partidul, care promovează sau păstrează plagiatorii, doreşte să prezinte în campania electorală candidaţi pentru parlament, atunci este bine ca ei să ştie că eu, cetăţean onest, nu pot fi reprezentat de plagiatori, de hoţi, de violatori, de asasini, de curvari şi de laşi care-şi bat nevestele!
Aşa cum el, plagiatorul a călcat peste noi, peste toţi cu fapta sa murdară, nu există nici o raţiune că el, individul plagiator, să-mi fie impus ca rezultat al sufragiului universal.

Banul public şi, încă odată, despre castrarea socială a plagiatorilor

Oricum ar fi privit, plagiatul are şi caracterul de furt din bunul public. O operă publicată este şi parte a bunului public, a patrimoniului cultural al comunităţii. In acest fel plagiatorul acţionează pentru înşelarea competiţiei publice pe o cale incorectă şi necinstită.
Aceasta este raţiunea ca banul public să nu fie încredinţat niciodată spre administrare cu drept de semnătură unui individ plagiator. Un individ plagiator nu mai poate fi niciodată ministru, rector, decan, judecător fie că cineva l-ar putea numi sau l-ar putea alege.

Sancţionarea plagiatorilor şi integritatea

In ciuda tuturor aparenţelor plagiatorii nu pot fi apăraţi de lege. Orice plagiator se apără cu apelul la justiţie care-i va face lui dreptate.
Este foarte simplu să analizezi cea mai puerilă apărare a multor plagiatori „…pe vremea când mi-am susţinut eu teza de doctorat, nu erau regulile astea drastice cu privire la plagiat…”.
Dacă se caută textul de lege se va găsi că prima reglementare care vorbeşte despre obligaţia de a cita, de a cuprinde fragmentul preluat între ghilimele şi de menţiona autorul operei autentice este Legea presei din 1862. De la acel moment nu a existat nici o altă lege care să anuleze obligaţia.
In consecinţă, invocarea legii este o reluare a incriminării celui care făptuit.
Si să nu uităm că plagiatul este singura faptă reprobabilă pe care cel care calcă legea îşi pune numele cu seninătate. Din momentul în care numele plagiatorului a fost pus pe „opera” sa şi aceasta este adusă la cunoştinţa publicului, orice explicaţie este lipsită de sens. Totul se poate spune, în scris, până la momentul publicării!
In acest fel se poate spune că legea şi principiile de integritate converg în menirea lor de a sancţiona plagiatorii.

Plagiator, nu!

Acum mi se pare atât de simplu: la Olimpiadă, eu mă voi bucura întotdeauna de cel care va învinge oricare i-ar fi naţionalitatea, culoarea, religia, ţara de baştină sau de adopţie.
Acum mi se pare atât de simplu: într-o ţară democratică, eu mă voi bucura să aleg dintre candidaţi care gândesc şi-mi dovedesc buna credinţă indiferent de partid, regiune în care trăieşte, naţionalitate, religie, nivel de educaţie, stare socială.
Acum mi se pare atât de simplu: în ţara mea, într-o ţară democratică eu cetăţean onest nu voi accepta niciodată să găsesc pe lista candidaţilor vreun hoţ, un asasin, un trădător, un curvar, un violator, un beţiv, sau un plagiator! Nici unul dintre aceştia nu mă poate reprezenta pe mine, cetăţean onest, fie că l-aş vota, fie că l-ar vota o majoritate din care eu nu aş face parte.

[1]. ISOC, Dorin. Ghid de acţiune contra plagiatului. Cluj-Napoca: Ecou Transilvan. 2012.
[2]. POP, Florina. Serial despre plagiat. Episodul I. „Nu căutaţi plagiatul în lumea politică! Acolo sunt doar victimele lui! Adevăraţii făptaşi sunt universitarii“. Adevărul [on-line]. 19 februarie 2015. Disponibil la: www.adevarul.ro. Ultima accesare: 28 august 2016.