A
L
T
E
R
N
A
T
I
V
A
       
A
C
A
D
E
M
I
C
A
Publicatie electronica de atitudine si initiativa civica si profesionala
Despre GRAUR

Campania pentru integritate academica. Campania antiPlagiat        Ghinesbuca haiducilor si haiduciilor contra civilizatiilor

13 septembrie 2016

Plagiat şi pseudo-legi construite împotriva interesului public

Prof.Univ.Dorin Isoc, dr.ing, E-mail personal:Dorin.Isoc@yahoo.com . Blog: http://dorinisoc.blogspot.com
Ultima actualizare: 15 septembrie 2016

Parlamentul României analizează o lege în care apare „plagiatul bun” şi „plagiatul rău”.
Parlamentul României doreşte să apere în faţa poporului „plagiatul bun” şi ‚plagiatul rău”.
Rândurile care urmează sunt destinate celor care nu înţeleg sau vor să afle care este diferenţa între „plagiatul bun” şi „plagiatul rău” şi celor care sunt interesaţi să afle care nu înţeleg care este legătura dintre politică şi bunăstarea poporului.

Despre puterea Parlamentului…

Democraţia a dat puterea reprezentanţilor poporului. Democraţia a dat puterea Parlamentului. Principiul separării puterilor este scris în Constituţie. Puterea legislativă este a Parlamentului.
Cu toate acestea, nu scrie nicăieri la ce-ar trebui să se refere legile unei ţări.
Se presupune că parlamentarii au fost aleşi de popor pentru că sunt oameni raţionali şi cu simţul echilibrului. Se presupune că parlamentarii au înţelepciunea să identifice interesul public. Se presupune că parlamentarii au capacitatea de a anticipa evoluţia societăţii şi consecinţele unei legi. Se presupune că parlamentarii au capacitatea să nu facă din legi mijloace de apariţie de nedreptate, mijloace de apariţie a unor tensiuni sociale, mijloace de împiedicare a progresului societăţii.
Parlamentarii mai trebuie să ştie că prin mandatul primit de la popor au dreptul să aplice principiile unei societăţi civilizate şi nu să modifice aceste principii.

Despre plagiat…

S-a spus de multe ori că plagiatul este o faptă de încălcare a eticii academice. Ca să fie pe înţelesul tuturor plagiatul este ca şi piedica pe care o poate pune în timpul cursei un alergător ca să-şi şicaneze adversarul mai bun decât el.
Nicăieri nu există o lege „anti-piedică în timpul cursei”! Atletismul este cel care constată prin arbitrul cursei şi când şi ia măsuri împotriva şicanatorului.
Plagiatul se manifestă prin orice formă de acţiune prin care, prin preluare neconformă, dintr-o operă se produce confuzie asupra adevăratului autor. Preluarea neconformă se face întotdeauna fără delimitarea fragmentului preluat şi fără atribuirea fragmentului la autorul operei autentice din care s-a efectuat preluarea.
Ceea ce este mai puţin cunoscut este că plagiatul se manifestă prin două consecinţe majore.
Prima consecinţă este că se naşte un plagiator, adică se poate identifica o persoană care încearcă să inducă în eroare cititorii şi întreaga societate asupra capacităţii sale de a crea. El fură, înşeală şi profită pe nedrept.
A doua consecinţă este că se pune în circulaţie o operă scrisă plagiată. Această operă plagiată scrisă este o formă de poluare intelectuală a societăţii. Pericolul imens al operei plagiate este că ea nu poartă nici un semn distinctiv. Opera plagiată are aparenţa unei opere autentice. Intrucât nu este atribuită autorului autentic, opera plagiată apare în evoluţia societăţii ca o cărămidă fisurată în construcţia unui perete: face peretele mai vulnerabil la tensiuni, face clădirea mai vulnerabilă la cutremure.
Odată pusă în circulaţie, o operă autentică, dar şi o operă plagiată nu mai pot fi retrase. Motivul este deosebit de simplu: prin punerea în circulaţie a unei opere se presupune că cel puţin o persoană o citeşte. Această persoană o poate folosi într-o nouă lucrare a cărui autor este şi care de bună-credinţă fiind citează opera plagiată. In acest fel se produce poluarea: efectul operei plagiate pătrunde în construcţia culturii societăţii.

Despre „legea antiplagiat”…

Inţeleg prin legea „antiplagiat”, legea care aprobă ordonanţa de guvern prin care se încearcă reglementarea statutului tezelor de doctorat identificate ca plagiate.
Aceste teze nu se deosebesc prin nimic de celelalte opere scrise plagiate. Mai mult, cele mai multe teze plagiate sau nu, sunt urmate de opere scrise publicate. Rezultă de aici că poluarea intelectuală se produce atât prin intermediul tezei cât şi a unor cărţi în care se face publicarea tezei şi care ca autori plagiatorii tezei plagiate.
Trebuie făcută o menţiune importantă. Am spus-o şi în alte ocazii1 că plagiatul nu este o faptă care are nevoie de o recunoaştere oficială expresă. Ideea de a crea o comisie pentru recunoaşterea unui plagiat este un nonsens întrucât plagiatul este o preluare şi preluarea nu poate fi interpretată. Poate identifica plagiatul orice persoană care a avut acces şi a citit ambele opere, cea opera autentică şi cea plagiată. Dacă fapta de preluare neconformă este confirmată, plagiatul este confirmat.
Ceea ce este mai dificil de precizat este momentul la care identificarea plagiatului se produce: practic plagiatul într-o operă publicată, fie aceasta şi o teză de doctorat se poate produce oricând, chiar şi ulterior publicării ei.
Ce s-ar întâmpla dacă legea ar admite ca autorul unei teze să renunţe la titlul său de doctor?
Dacă se lasă pentru o altă analiză faptul că autorul tezei plagiate a minţit la depunerea tezei că aceasta ar fi a sa, lucru care este valabil indiferent de momentul depunerii atunci ne putem opri asupra aspectelor determinate de plagiat.
In primul rând, renunţarea la titlul de doctor nu înseamnă că teza plagiată dispare. Această teză a fost publicată, teza se află într-o bibliotecă publică, teza nu mai poate fi retrasă fiindcă cel puţin o persoană a citit-o.
Mai înseamnă că, la un moment dat, în biblioteca publică se vor afla: a) teze de doctorat plagiate pentru care autorii au renunţat la titlul de doctor; b) teze de doctorat pentru care cititorii nu au identificat încă indiciile de plagiat care însă există; c) teze de doctorat autentice, adică realizate fără plagiere, ceea ce înseamnă că autorii lor au lucrat în modul cel mai corect posibil.
Ce s-ar întâmpla dacă legea s-ar referi la momentul depunerii sau întocmirii tezei?
Prima consecinţă ar fi că legea ar recunoaşte un neadevăr şi anume că există o Românie în care plagiatul era moral, corect şi etic şi o altă Românie în care acelaşi plagiat este imoral, incorect şi neetic. Acest neadevăr consfinţeşte faptul că există o Românie aliniată cu lumea civilizată şi o altă Românie care nu a fost niciodată aliniată cu lumea civilizată.
Se pune întrebarea: în momentul în care într-o teză oarecare se vor identifica indicii de plagiat, autorul ei va putea să renunţe, indiferent de momentul la care se face identificarea?
Dacă prevederea legală are sensul anunţat, atunci suntem pentru prima dată în istorie în situaţia în care hoţul poate deveni cetăţean onorabil în momentul în care este descoperit!

Despre conflicte şi tensiuni sociale viitoare…

Este evident că un plagiator care a renunţat la titlul de doctor se poate simţi purificat. Pare normal că din acel moment nimeni nu mai poate insinua măcar că el ar fi fost plagiator adică autorul unei fapte reprobabile.
O astfel de lege însă s-ar opune principiilor societăţi civile care doreşte extirparea răului şi nu "spălarea" vinovaţilor. După cum s-a arătat, răul este reprezentat atât de persoana plagiatorului cât şi de opera acestuia, teza plagiată.
O iniţiativă cum este Indexul Operelor Plagiate www.plagiate.ro în care plagiatul apare nu are nici un motiv să renunţe la publicarea operei (tezei) plagiate cu menţiunea faptei.
In acest fel de pe paliere diferite ale societăţii aceeaşi faptă ar fi privită în mod diferit, lucru cu totul nepermis în raport cu obiectivul atingerii bunăstării cetăţenilor statului român.
Mai mult, dintre o pseudo-lege şi iniţiativa civică, cea de pe urmă este apărată nu numai de principii ci şi de o decizie a CEDO2 .
Astfel Hotărârea CEDO confirmă faptul că dezvăluirea cazurilor de plagiat, ca încălcări ale eticii profesionale şi ale unor principii generale de integritate în societate este parte a libertăţi de exprimare:

“…în ceea ce priveşte încălcarea libertăţii de exprimare, Curtea, reamintind jurisprudenţa sa constantă în materie, a constatat că afirmaţiile reclamantului relative la comiterea plagiatului de către colegii săi, profesori la Universitatea Politehnică Timişoara, nu au fost lipsite de bază factuală, nu priveau viaţa privată a persoanelor respective, ci dimpotrivă, vizau activitatea desfăşurată în calitate de profesori. In plus, instanţa de la Strassbourg a constatat că instanţele interne nu au luat în considerare proba verităţii pe care reclamantul a făcut-o în cadrul procesului….”

Un aspect deosebit de grav pe care legea dorită de parlamentari îl evită şi-l acoperă este că o teză de doctorat presupune costuri directe şi indirecte ale unor instituţii de stat, costuri acoperite prin finanţare publică. Dacă o prevedere legală are în vedere renunţarea la un titlu ştiinţific pentru care s-au cheltuit bani publici rezultă că legea încurajează spolierea banului public.
In fine un ultim aspect îl constituie caracterul de unicat, transformarea de facto a plagiatului în „...ispravă tradiţională a poporului român...”. Transformarea este consacrată de simplul fapt că nicăieri în lume, niciodată şi în nici un fel, plagiatorul nu a fost exonerat sau iertat de fapta săvârşită.
Punerea pe acelaşi rang a unor cetăţeni care au obţinut titlul ştiinţific în condiţii de deplină integritate, străini sau români, cu cetăţeni români care au fost depistate ca plagiatoare sau care au ajuns în condiţia de a renunţa la titlul ştiinţific după obţinerea acestuia, reprezintă un afront major la adresa principiilor unui stat de drept.
De fapt care este interesul public?
Este mai puţin important: Parlamentul României va legifera că de mâine apa nu mai curge la vale, în România apa va curge numai la deal!
Oricare ar fi realitatea şi consecinţelor, un lucru este cert: această lege măreaţă nu are cum să fie plagiată şi este şi originală, chiar dacă este mai puţin important dacă foloseşte cuiva!

[1]. ISOC, D. Prevenitor de plagiat. Cluj-Napoca: Ecou Transilvan. 2014.
[2]. Hotărârea CEDO din 15 februarie 2007 în cauza Boldea împotriva României (Cererea nr. 19997/02).